Muzica mă inspiră atât atunci când scriu cât și când vreau să fac ceva deosebit, dar pe lângă acestea, muzica mă scoate din starea de moleșeală și îmi oferă curaj și încredere în a continua să fac ceea ce mă face fericit. Iar The Amsterdams este trupa care ma făcut să simt acel vibe de revigorare și reîmprospătare a tot ceea ce se află în jurul meu. Cu ei am început să mă simt bine, să realizez că am calități pe care încă nu le-am descoperit și să îmi dau seama că viața e despre mine, iar eu am rolul principal în viața mea.

Astăzi îl am alături de mine pe Andrei Hațegan, liderul trupei The Amsterdam care îmi va răspunde la câteva întrebări la nivel de trupă. Totodată, Andrei este chitaristul trupei, compozitor și vocalist.

Hai să facem cunoștință cu trupa The Amsterdams!

Pentru început te rog să ne prezinți istoria acestei trupe cât și ideea de „The Amsterdams”.

Totul a început prin 2005 cu o întâlnire între mine și Andrei Ungureanu. Eu eram venit din Iași la muncă în Bucureșți, după terminarea facultății în Iași, îmi căutam ceva în zona jurnalism, advertising, dar și cu gândul de a forma o nouă trupă, după ce avusesem o încercare cu trupa Lunchbox în Iași. Am printat câteva anunțuri pe care scria că-mi caut oameni pentru o nouă trupă pe care le-am lipit în zona Regie, dar de Andrei am dat după ce o fată pe nume Iulia pe care nu o cunoșteam văzuse un anunț similar pe un forum. Așa am dat de Andrei, care și el voia cam același lucru. Ne-am întâlnit cu o chitară la căminul Leu am cântat și vorbit un pic și de acolo au început lucrurile. Ulterior a venit numele și ceilalți membri, Vlad Stoica și Dan Olaru, la vremea aia, la tobe, respectiv, bas. Numele a venit în urma unei liste mai lungi, cred, după primele repetiții. Era un oraș sinonim cu ideea de libertate, pe atunci, ni se părea că exprimă cel mai bine ce cântăm, sună bine, și a fost ușor să-l alegem pe ăsta. Era important să aibă și o conotație brit și englezită, pentru a sugera din start ce e în spate, să creeze cumva o așteptare și care să poată fi reperabil și pe plan internațional. Gândul a fost mereu să fim o trupă care să iasă și afară cu concerte, single-uri etc, nu eram deloc aliniați la ce se întâmplă în momentul ăla în muzică pe la noi, eram aproape exclusiv interesați de scena din Anglia, State, dar concertele erau tot pe malul Dâmboviței. Ulterior am aflat că mai există și o trupa The New Amsterdams în State.

Din câte am observat stilul pe care îl abordați cu ani în urmă a fost mai popular decât acum, dar cu toate acestea ați reușit să atingeți un succes considerabil chiar și în România. Care sunt, de obicei, impresiile oamenilor atunci când cântați live?

Nu știu dacă „succes” e cuvântul, dar cred că am reușit să ajungem la niște oameni care erau pe aceeași felie cu noi într-o perioadă relativ scurtă de timp. Făceam parte cumva dintr-un mare curent la nivel internațional, indie revival-ul era cotat altfel în reviste și la radiouri atunci, ulterior transformat în ideea prost înțeleasă de hipster cu șapcă și haine nu știu de care. Cluburile pe care le frecventam încurajau și ele genul, a fost un mini fenomen și la noi, țin minte că apăream de la Andi Moisescu la revistele din avioanele Tarom, dar în același timp eram într-o bulă, nu prea realizam exact ce se întâmplă. Cred că oamenii se asociau cu noi și voiau să vadă cât mai mult din cultura care era cumva pe un val în afară și în România, în același timp noi ne doream să ducem vibe-ul local pe plan internațional, să zicem cumva lumii, uite ce chestii tari se fac și în România, nu să fim musai traducătorii unui trend, așa cum unii critici ne-au văzut în perioada aia. De aceea, piese precum Coalmine, Apologies, Petrolize All Mice, Autobahn Sleeping Machine, Take the cars out, și multe altele au ca punct de plecare idei și versuri inspirate din realitățile româneșți, dar poate un pic prea metaforic pentru a fi înțelese dincolo de noi. Asta ar fi fost pasul 2, să explicăm despre ce e vorba și ce vrem în presa internațională, la care nu am mai ajuns. Impresiile oamenilor atunci când cântăm live, care să fie., undeva între.. “bravo băieți, sună bine, de ce nu v-am descoperit până acum” până la eternul, “dar de ce nu cântați și în română”?

Cum ai defini stilul de muzică pe care îl abordați acum?


Mi-a plăcut tot timpul denumirea asta de “rock aproximativ”, dar i-aș spune în mare indie/ alternative, ca să fie mai ușor identificabil pe toate platformele online.

Atunci când lucrați la o nouă melodie, care sunt principalele surse de inspirație în crearea versurilor? Există cărți sau orice altceva pe care le luați ca reper în alegerea tematicii?

Înainte eram influențați mult de filme, Taking care of Anna a fost scrisă așa, după In the name of the father, dar mai degrabă după o scenă din ele, sau o frază, nu filmul în întregime, Country Holiday are ceva din As good as it gets. Coalmine e despre mineriadă, Petrolize all mice e cu rezonanțe politice, Autobahn e în urma unui drum spre Germania, Sunology versurile au venit pe tren spre Craiova, când soarele bătea tare în geam, Island of love, după niște gânduri ale lui Eddie Izzard, Three is a crowd despre o a treia persoană care apare la un moment dat într-un punct al relației de cuplu. În toate e un pic de poveste, un pic de realitate imediată. Cea mai recentă piesă, Avatar, e inspirată din 1984 de exemplu, și toată nebunia rețelelor sociale, Bulletproof, din poveștile cu daci, Trust e mai religioasă, iar Chased by the housewives e despre frica de a fi prins și așezat la casa ta, dar am încercat să recuperăm prin clipul inspirat de Clockwork Orange. Twin Song are o tematică ecologistă. iar My Son e despre dragostea de mamă, etc.

Ați activat și în țări precum Olanda, Italia, Marea Britanie. Cum este publicul de acolo în comparație cu cel de la noi?

Depinde de la țară la țară, aș spune un pic mai deschis, asta fiind și normal, pentru că a fost expus la mai multe lucruri decât cel de aici, dar asta am înțeles și noi foarte greu. Cel puțin nu mai apărea întrebarea “de ce nu cântați și în română”, deși țin minte că în Amsterdam, între piese, cineva țipa mereu “Ceaușescu, Ceaușescu”. Ce e interesant e că în afară noi aveam prejudecățile de care ne feream pe aici, eu cel puțin, mă gândeam, hai frate, că nu ne pot lua englezii în serios, o să se prindă după accent că ceva nu e ok și alte nebunii. Dar reacția era cu totul alta, dimpotrivă, ne întrebau din ce zona a Angliei suntem, mai din Nord? că așa le suna lor accentul meu. Cred totuși că cele mai bune reacții le-am avut în Franța, Croația, Spania și India, în locurile unde erau și cam cei mai mulți oameni la concerte și puteai să-ți faci o impresie mai clară.

Cu siguranță prin melodiile voastre încercați să încântați sufletele oamenilor. Dar care sunt emoțiile și sentimentele pe care vreți să le transmiteți prin melodiile pe care le cântați?

Aș spune că în 90% o stare de eliberare de constrângeri, ascensiune și trăire în prezent. Un vibe foarte pozitiv, nu vrem să-i încărcăm pe oameni cu o energie negativă, ci să realizeze că totul e oarecum trecător și cel mai important e prezentul de fapt, nu anxietatea viitorului sau problemele trecutului. Poate câteva piese sunt în altă direcție, cum ar fi Death of a friend, Suffering & Surfing sau Crackers, unde suferința și depresia au fost influențe. Dar cum zic, în mare, urmărim catharsis-ul, iar cine a prins live un Academy of Broken Hearts știe la ce mă refer 🙂

Aveți câteva albume publicate deja, iar eu am pus ochii pe unul dintre ele. Care credeți că ar fi descrierea potrivită pentru albumul „Electromagnetica”?

Albumul care ne-a demonstrat că putem fi noi înșine și că orice e posibil. Acolo s-a întâmplat și o semi magie, să-l avem pe Dan Boeckner (Wolf Parade, Handsome Furs, Operators) invitat la chitară pe o piesă, (This burial ground’s for two) care imediat ne-a și luat în turneu cu wolf Parade prin Europa, noi fiind fani de câțiva ani înainte.

Ascult „Arrows” și mi se pare că îmi transmite un mesaj puternic. Care este istoria acestei melodii?

Cred că a fost definitivată pe perioada înregistrărilor pentru acusticul Winds Apart, deși nu a intrat pe acel album, dar acolo am compus-o clar, în timp ce lucram în sala de repetiții la album. Se leagă cu ce vorbeam mai sus, de ideea de pozitivism, că armele binelui sunt la noi (strong bow) și cu ele putem trage în oricine. Iar de acolo până la Wilhelm Tell e doar un pas, trebuie doar unite punctele.

Fanii sunt interesați să afle despre concertele următoare. Aveți ceva planificat?

Din păcate, anul Covid ne-a pus într-o și mai mare dificultate de a cânta live, sperăm să revenim cu vești mai bune curând, însă momentan doar lucrăm la piese fără gânduri de concerte.

Ați fost la Oradea iar o mare parte dintre cititorii mei sunt din această zonă. Un mesaj pentru fanii voștri de aici?

Ținem minte bine ultimul concert de acolo, e un oraș în care revenim cu drag și abia așteptăm să se întâmple asta. Salutări găștii voastre și Luciei cu ocazia asta. Am și o casă preferată acolo și un fast-food, iar faleza am văzut că e proaspăt refăcută, deci cu cât mai repede cu atât mai bine 🙂

Am observat un fenomen ciudat în România și anume cântăreții care își fac cunoscută prezența pe piața de muzică cu câte o melodie iar mai apoi se fac dispăruți. Cum comentezi asta?

Asta țin minte că s-a întâmplat cu o piesă, Simona Ionescu, a trupei Aeroport. Probabil ceva nu a mers sau nu și-au propus mai mult, one hit wonders există peste tot în lume. E greu de comentat așa ceva, motivele pot fi diverse.

Artiștii sunt oameni ca și mine și ca toți ceilalți, dar dincolo de acestea, ei au un public care le transmit sentimente și stări pozitive. Care credeți că ar trebui să fie calitățile principale ale unui artist?

Aș spune, insistență, muncă, talent, curaj, asumare, sinceritate, nebunie, nesomn și focus.

Cu siguranță aveți ceva special față de alte trupe, deoarece așa cum fiecare suntem unici și în muzică fiecare artist are ceva unic. Care crezi că este elementul care vă face să fiți o trupă diferită față de celelalte?

Clar pasiunea pentru ciorbă ar fi una, altfel, cred că vibe-ul pe care-l transmitem live e unic, multă lume venind la noi după, explicându-ne fiecare în felul lor cam același lucru, cum le-am dat o stare cumva de bine, că dansa corpul fără ei. Apoi e chitara lui Gufy (Andrei Ungureanu), manifestările lui Ovidiu Bejan :), e greu de zis din interior. Dar aș zice simplu, muzica.

Ai putea să ne prezinți o întâmplare amuzantă din viața voastră de cântăreți?

În timpul unui concert din Mumbai / India, după ce am mâncat multă mâncare de-a lor, a trebuit să urlu constant de pe toaleta băieților, “Vin și eu în 10 minute”, în timp ce ei erau deja pe scenă, iar eu pe WC la câțiva metri în backstage, încercând să dirijez traficul din stomac cu gândul la prima piesă.

În final te rog să lași un mesaj pentru toți cei care vor vedea acest interviu.

Vă mulțumim că ne urmăriți, e foarte important ca cineva să ne asculte muzica și mai ales să se regăsească în sunetele și cuvintele pe care le scoatem în public și sper să ne și întâlnim live cât de curând.

Membrii trupei sunt Andrei Hațegan (voce, clape), Andrei Ungureanu (chitară), Ovidiu Bejan (chitară, voce), Dragoș Crifca (bas) și Gabriel Ciocan (tobe). Fiecare dintre ei au acel ceva al lor care face publicul să se îndrăgostească de versurile pe care le cântă.

Îți mulțumesc, Andrei, pentru timpul acordat!
Mult succes în toate proiectele și planurile pe care le aveți!

De vorbă cu Andrei Hațegan despre trupa The Amsterdams

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *